Până prin clasa patra, banii mei de buzunar nu s-au dus pe ciocolată sau pe bomboane, ci pe ziare de sport. Le devoram din scoarţă în scoarţă, fie că era vorba de fotbal, polo sau popice (da, pe vremea aia se mai scria şi despre alte sporturi!).

Într-a „cincea”, când diriginta ne-a pus „tradiţionala” întrebare „Ce vreţi să vă faceţi când creşteţi mari?”, am răspuns „Ziarist”. După asta, m-am apucat de matematică.

Dar am continuat să citesc cu aceeaşi poftă presa. Era şi mai palpitant dacă o făceam pe furiş, în timpul orelor. Şi, Doamne, aveau ziarele de atunci un format atât de mare, încât era imposibil să întorci pagina în bancă fără să fii prins!
Într-a doişpea, m-am hotărât să dau la jurnalism. Asta după ce, într-o şedinţă cu părinţii, dirigintele s-a plâns că sunt singurul din clasă care nu ştie „unde dă mai departe”.

La finele anului I de facultate. Fotbal Vest căuta colaboratori. Am primit de la Levi Balint (pe atunci, redactor la săptămânal) un test complex de vreo 50 de întrebări din fotbal,. A doua zi m-a sunat şi m-a chemat la redacţie. Cred că bluza pe care scria „Spain” a fost de vina. Ulterior am aflat că Levi e un fan al fotbalului iberic.

A fost şi primul contact serios cu presa. Treptat, am învăţat jurnalism de la şcoală, dar mai ales de la cei pe care îi citeam de atâţia ani, şi care, între timp, îmi deveniseră colegi.

La Analog am ajuns în mai, 2007. Ca orice ardelean, mi-a luat ceva vreme ca să mă decid între televiziune şi un cotidian. M-a convins Vio Screciu, şeful de atunci, de la sport. Şi nu mi-a părut rău.

După patru ani de presă, emisiunea a venit ca o provocare pentru mine. Nu mi-am propus să schimb lumea . Pentru astea există politicienii. Dar vă pot promite că săptămânal, timp de 55 de minute, veţi avea parte de informaţie, nu de scandal; de fotbal, nu de can-can! Vă aştept în fiecare seară de luni, la o nouă întâlnire cu fotbalul alb-violet!